Ne mândri cu ele!

           Datorită imaginației creative, orelor dedicate studiului și unei lecturi constante, elevele Prioteasa Denisa ( clasa a VIII-) și Badea Ramona (clasa a VI-a) au obținut premii importante la concursuri literare județene și naționale, consacrate. Este o bucurie să ai elevi de succes, care, cine știe, vor deveni scriitori consacrați. În speranța că în viitorul apropiat le voi observa numele într-o librărie,  le urez succes în noul an școlar !

Prof. Mezdrea Adriana

UNU ȘI CELELALTE NUMERE

(BADEA RAMONA) 

            Fiecare dintre voi a învățat să numere până la doi. Aici v-ați oprit și de osteneală ați adormit.

-          Aoleu, ce-i?

Dar în vis l-ați văzut pe trei. Era ceva ca o namilă înfricoșătoare și – culmea – mergea mai departe cu groază : avea patru picioare. Când v-ați trezit, era cinci; pe câmp veneau oile de la servici! Câte oi dau acum cu praf pe drum, parcă  încondeiază ou! Na, c-ați adormit din nou. În somnul dulce se aude iar cu înfiorare:

  „- Bum, bum, bum !”

Cum vine încetișor „Domnul Șase” imens cât două case; aleargă înspre mine, apoi se transformă ca prin magie într-un monstru cocoșat cu o suliță ascuțită, de el meșteșugită. Mă deștept și mă sperii. Nu scap de el și-l văd iar în oglindă cum stă la tindă întunecat de gândurile sale și fapte urâte. Nu știu cum, dar sigur a dispăturt într-un fum și-a apărut în loc o oaie. Adorm din nou înfricoșat de toate.

            Ajung la opt, un număr copt de strălucire, îmbăiat în sclipici, care-ntr-o singură privire m-a orbit. Se preface  într-o fundiță și sare în capul meu... s-a lipit. Atunci m-am rugat de Dumnezeu să mă salveze și am scăpat ca prin minune, cu bine.

            Și cel ce m-a înfiorat total, m-a derutat, a fost nouă. Când țopăia, când se juca se făcea șase, apoi devenea nouă, mă zăpăcea, vă spun și vouă. M-am trezit și pe loc am adormit. Mai târziu, frumos, pe zece l-am visat, era cu adevărat magic. Eram atât de bucuros c-am reușit să iau un zece la matematică, dar unul glorios.

            Îndată pașii lui unsprezece răsunau în mine, plin de spaimă, nu de faimă că numerele mă iubesc, mă sperie și cu ușurință mă păcălesc. Dar am uitat ce vine după aceea: doi și mai punem zece iese doisprezece. E foarte bine că-i ziua mea de naștere. Parcă văd doisprezece oi cum vin după mine cu-n cadou extravagant și-mi zic:

  „ – La mulți ani și fericire!”

Bucuria mea a durat puțin și a fost mare, căci acum când vine treisprezece mă trezesc cu o tristețe tare, urâtă și rece care îmi poartă întotdeauna ghinion, e ca un obiect nefolositor și invers cu binele, adică un monstru. Cu pași încetișori, încep să număr repede: cincisprezece, șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece, douăzeci. De câte ori rosteam un număr, câte o oaie își făcea loc în camera mea, o ploaie de animale se făcea.

            Și-acum când am văzut invitații mei, m-am minunat de ei și le-am zis:

-          Acum ce mai urmează?

-          Douăzeci și unu! răspund ei în cor.

Iar eu ca un robot am numărat: douăzeci și doi, douăzeci și trei... și în final am ajuns la 100. Am terminat. Văd că dormitorul meu se umple peste tot: prin pat, pe jos, pe oglindă, ...pe pat, pe dulap...O sută de musafiri erau prea gălăgioși, dar și frumoși. Am căzut pe spate și-am adormit. Dimineața mi-am zis:

- N-am să mai număr oi, o să fac ca voi alții! O să citesc o carte!

                                                                                                  

                                                                  

Jumătate din mine

(PRIOTEASA DENISA) 

                                                                                                                  Nu mă tem, Ariadna !

Marea disperată loveşte în stânci cu putere. O goană nebună de frunze cutreieră aleile din faţa spitalului. Este de fapt un sanatoriu în care locuiesc de trei luni. Nu ştiu dacă marea este peisajul propice. Sau poate că da, căci mă simt în costumul de scafandru.

Era zece iulie, o zi superbă de vară pe care eu, ca de obicei o ignoram. Zburam pe drumul vechi spre Constanţa. Viteza timpului era mult prea mare pentru mine şi viaţa mea agitată, aşa că fiecare metru părea lung cât un kilometru. Nu mai ajungeam pe plaja cu nisip fierbinte unde eram aşteptat de nişte amici. Desigur, eu nu apreciam prietenia, deci nu acela era motivul pentru care spulberam praful de pe şosele, ci substanţa ce odată ajunsă în vene mă făcea să fiu liber asemena unui fluture, să visez frumos. Totul doar pentru o clipă, căci după acele câteva ore în care eram paralel cu lumea reală, în visele mele apăreau tot felul de ciudăţenii, stări de teroare şi gânduri inexplicabile. Brusc, fericirea se transforma în frică, iar apoi aboseala mă făcea să adorm.

Dar acel blestemat drum nu se sfârşea şi mi se părea că timpul se scurge aşa de repede încât puteam pierde în orice clipă magia. Umbrele copacilor din pădure păreau să mă ţină în loc, îşi aplecau braţele subţiri albite de soare asupra mea doar să mă oprească. Nu ajungeam. Trupul cerea înnebunit hrana aceea otrăvită, iar eu simţeam cum pulsul îmi scădea, iar dorinţa creştea. Şi totuşi, în perfectul haos din trupul meu, reuşeam să apăs pedala de acceleraţie.

Într-un final, aşteptarea lua sfârşit. Eram desculţ şi alergam spre aceia ce mi se păreau a fi îngeri. Dar, nu doar drumul era un adevărat obstacol în gustarea fericirii supreme, ci şi preţul cu care era cumpărată aceasta, preţul pentru acele câteva clipe ce mi se păreau a fi frumoase, căci în realitate ele nu făceau decât să mă distrugă frumos. Ajungeam într-un final să ţin fericirea în palme, asta doar după ce am dăruit cu inima deschisă tot, absolut tot. De ce făceam asta ? De ce mă vindeam pe mine ?

Sus, pe stânci! Acolo de unde se zăreşte cel mai bine soarele când se stinge-n mare eram eu, surâzând momentul în care în sângele meu se stingea serul ce hrănea dependenţa. După câteva clipe începeam să plutesc, totuşi trupul meu greu mă ţinea legat de stânci.

Ochii mei au fugit aţintiţi spre larg, gândul se amesteca cu valurile mării. O căldură puternică îmi cuprindea corpul şi îmi provoca dorinţa de a mă lăsa mângâiat de braţele mării. Mă îndreptam spre apă. Brusc am simţit cum e să păşeşti pe aer şi să asculţi sirenele întinse pe stânci cântând mieros din flaut. Simţeam că dansam până când tunetul a oprit muzica, mă îndreptam spre cer şi am căzut.

Parcă ploua. Stropii de apă loveau cu zgomot o sticlă rece. Atunci am deschis speriat ochii. Vreo cincisprezece sori  luminau slab deasupra mea. Nu ştiam unde sunt, cu cine sunt, ce sunt. Am încercat să mă ridic, dar eram ca o ancoră prinsă bine pe fundul mării. Am vrut să-mi mişc mâna, capul, buzele, dar totul în zadar, eram neputincios în faţa propriului meu corp. Cum de gândeam însă? Încercam să-mi amintesc. De ce nu era şi mintea mea inertă ? Sunt oare închis pentru totdeauna în colivia vie a propriului meu trup?

În timp ce îmi analizam trecutul, am auzit uşa. Am încercat să văd cine era, dar încercarea  mea a eşuat.

Gândul ce joacă în frunze în frunze, pe alei se adună ca apa într-un vârtej. E vis sau  realitate? Scafandrul – trupul meu inert – este dovada realităţii, dar fluturele – sufletul altoit cu gândul. Zboară şi vede lumină. Acum ştiu. Timpul trece, dar parcă s-a domolit. Mi-e greu să cred că nu mai pot schimba nimic. Întins pe patul alb, simt din nou senzaţia de foame care ar fi trebuit să dispară odată cu trupul. În noua mea lume sunt liber să gândesc. Fluturele zboară nestingherit şi acum pe drumul îngust şi se lasă în voia valurilor. Acum ştiu prea bine: am fost cu îngerii.