Datorită imaginației
creative, orelor dedicate studiului și unei lecturi constante, elevele
Prioteasa Denisa ( clasa a VIII-) și Badea Ramona (clasa a VI-a) au
obținut premii importante la concursuri literare județene și naționale,
consacrate. Este o bucurie să ai elevi de succes, care, cine știe, vor
deveni scriitori consacrați. În speranța că în viitorul apropiat le voi
observa numele într-o librărie, le urez succes în noul an școlar !
Prof. Mezdrea Adriana
UNU
ȘI CELELALTE NUMERE
(BADEA RAMONA)
Fiecare dintre voi a învățat să
numere până la doi. Aici v-ați oprit și de osteneală ați adormit.
-
Aoleu, ce-i?
Dar
în vis l-ați văzut pe trei. Era ceva ca o namilă înfricoșătoare și – culmea –
mergea mai departe cu groază : avea patru picioare. Când v-ați trezit, era
cinci; pe câmp veneau oile de la servici! Câte oi dau acum cu praf pe drum,
parcă încondeiază ou! Na, c-ați adormit
din nou. În somnul dulce se aude iar cu înfiorare:
„- Bum, bum, bum !”
Cum
vine încetișor „Domnul Șase” imens cât două case; aleargă înspre mine, apoi se
transformă ca prin magie într-un monstru cocoșat cu o suliță ascuțită, de el
meșteșugită. Mă deștept și mă sperii. Nu scap de el și-l văd iar în oglindă cum
stă la tindă întunecat de gândurile sale și fapte urâte. Nu știu cum, dar sigur
a dispăturt într-un fum și-a apărut în loc o oaie. Adorm din nou înfricoșat de
toate.
Ajung la opt, un număr copt de
strălucire, îmbăiat în sclipici, care-ntr-o singură privire m-a orbit. Se
preface într-o fundiță și sare în capul
meu... s-a lipit. Atunci m-am rugat de Dumnezeu să mă salveze și am scăpat ca
prin minune, cu bine.
Și cel ce m-a înfiorat total, m-a
derutat, a fost nouă. Când țopăia, când se juca se făcea șase, apoi devenea
nouă, mă zăpăcea, vă spun și vouă. M-am trezit și pe loc am adormit. Mai
târziu, frumos, pe zece l-am visat, era cu adevărat magic. Eram atât de bucuros
c-am reușit să iau un zece la matematică, dar unul glorios.
Îndată pașii lui unsprezece răsunau
în mine, plin de spaimă, nu de faimă că numerele mă iubesc, mă sperie și cu
ușurință mă păcălesc. Dar am uitat ce vine după aceea: doi și mai punem zece
iese doisprezece. E foarte bine că-i ziua mea de naștere. Parcă văd doisprezece
oi cum vin după mine cu-n cadou extravagant și-mi zic:
„ – La mulți ani și fericire!”
Bucuria
mea a durat puțin și a fost mare, căci acum când vine treisprezece mă trezesc
cu o tristețe tare, urâtă și rece care îmi poartă întotdeauna ghinion, e ca un
obiect nefolositor și invers cu binele, adică un monstru. Cu pași încetișori,
încep să număr repede: cincisprezece, șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece,
nouăsprezece, douăzeci. De câte ori rosteam un număr, câte o oaie își făcea loc
în camera mea, o ploaie de animale se făcea.
Și-acum când am văzut invitații mei,
m-am minunat de ei și le-am zis:
-
Acum ce mai urmează?
-
Douăzeci și unu! răspund
ei în cor.
Iar
eu ca un robot am numărat: douăzeci și doi, douăzeci și trei... și în final am
ajuns la 100. Am terminat. Văd că dormitorul meu se umple peste tot: prin pat,
pe jos, pe oglindă, ...pe pat, pe dulap...O sută de musafiri erau prea
gălăgioși, dar și frumoși. Am căzut pe spate și-am adormit. Dimineața mi-am
zis:
-
N-am să mai număr oi, o să fac ca voi alții! O să citesc o carte!
Jumătate din mine
(PRIOTEASA DENISA)
Nu mă tem, Ariadna !
Marea disperată loveşte în
stânci cu putere. O goană nebună de frunze cutreieră aleile din faţa
spitalului. Este de fapt un sanatoriu în care locuiesc de trei luni. Nu ştiu
dacă marea este peisajul propice. Sau poate că da, căci mă simt în costumul de
scafandru.
Era zece iulie, o zi superbă
de vară pe care eu, ca de obicei o ignoram. Zburam pe drumul vechi spre
Constanţa. Viteza timpului era mult prea mare pentru mine şi viaţa mea agitată,
aşa că fiecare metru părea lung cât un kilometru. Nu mai ajungeam pe plaja cu
nisip fierbinte unde eram aşteptat de nişte amici. Desigur, eu nu apreciam
prietenia, deci nu acela era motivul pentru care spulberam praful de pe şosele,
ci substanţa ce odată ajunsă în vene mă făcea să fiu liber asemena unui
fluture, să visez frumos. Totul doar pentru o clipă, căci după acele câteva ore
în care eram paralel cu lumea reală, în visele mele apăreau tot felul de
ciudăţenii, stări de teroare şi gânduri inexplicabile. Brusc, fericirea se
transforma în frică, iar apoi aboseala mă făcea să adorm.
Dar acel blestemat drum nu se
sfârşea şi mi se părea că timpul se scurge aşa de repede încât puteam pierde în
orice clipă magia. Umbrele copacilor din pădure păreau să mă ţină în loc, îşi
aplecau braţele subţiri albite de soare asupra mea doar să mă oprească. Nu
ajungeam. Trupul cerea înnebunit hrana aceea otrăvită, iar eu simţeam cum
pulsul îmi scădea, iar dorinţa creştea. Şi totuşi, în perfectul haos din trupul
meu, reuşeam să apăs pedala de acceleraţie.
Într-un final, aşteptarea lua
sfârşit. Eram desculţ şi alergam spre aceia ce mi se păreau a fi îngeri. Dar,
nu doar drumul era un adevărat obstacol în gustarea fericirii supreme, ci şi
preţul cu care era cumpărată aceasta, preţul pentru acele câteva clipe ce mi se
păreau a fi frumoase, căci în realitate ele nu făceau decât să mă distrugă
frumos. Ajungeam într-un final să ţin fericirea în palme, asta doar după ce am
dăruit cu inima deschisă tot, absolut tot. De ce făceam asta ? De ce mă vindeam
pe mine ?
Sus, pe stânci! Acolo de unde
se zăreşte cel mai bine soarele când se stinge-n mare eram eu, surâzând
momentul în care în sângele meu se stingea serul ce hrănea dependenţa. După
câteva clipe începeam să plutesc, totuşi trupul meu greu mă ţinea legat de
stânci.
Ochii mei au fugit aţintiţi
spre larg, gândul se amesteca cu valurile mării. O căldură puternică îmi
cuprindea corpul şi îmi provoca dorinţa de a mă lăsa mângâiat de braţele mării.
Mă îndreptam spre apă. Brusc am simţit cum e să păşeşti pe aer şi să asculţi
sirenele întinse pe stânci cântând mieros din flaut. Simţeam că dansam până
când tunetul a oprit muzica, mă îndreptam spre cer şi am căzut.
Parcă ploua. Stropii de apă
loveau cu zgomot o sticlă rece. Atunci am deschis speriat ochii. Vreo
cincisprezece sori luminau slab deasupra
mea. Nu ştiam unde sunt, cu cine sunt, ce sunt. Am încercat să mă ridic, dar
eram ca o ancoră prinsă bine pe fundul mării. Am vrut să-mi mişc mâna, capul,
buzele, dar totul în zadar, eram neputincios în faţa propriului meu corp. Cum
de gândeam însă? Încercam să-mi amintesc. De ce nu era şi mintea mea inertă ?
Sunt oare închis pentru totdeauna în colivia vie a propriului meu trup?
În timp ce îmi analizam
trecutul, am auzit uşa. Am încercat să văd cine era, dar încercarea mea a eşuat.
Gândul ce joacă în frunze în
frunze, pe alei se adună ca apa într-un vârtej. E vis sau realitate? Scafandrul – trupul meu inert –
este dovada realităţii, dar fluturele – sufletul altoit cu gândul. Zboară şi
vede lumină. Acum ştiu. Timpul trece, dar parcă s-a domolit. Mi-e greu să cred
că nu mai pot schimba nimic. Întins pe patul alb, simt din nou senzaţia de
foame care ar fi trebuit să dispară odată cu trupul. În noua mea lume sunt
liber să gândesc. Fluturele zboară nestingherit şi acum pe drumul îngust şi se
lasă în voia valurilor. Acum ştiu prea bine: am fost cu îngerii.
